Animal Collective describes a tea cup falling on the floor and the pieces turn to snow. In my mind.
duminică, 23 mai 2010
luni, 10 mai 2010
And you must not forget Paris, and you won't. Everlasting.
Bine si acum sunt aici din nou. Si in pofida asteptarilor, e bine sa fiu aici, e chiar foarte bine. Desi nu mai ma cutremura ceva cand privesc in zare, ma incalzeste locul familiar si familial. Am iesit pe o poarta si a fost minunat, desi poate am sa traiesc senzatia de abia saptamana viitoare.
Caci inca nu m-am dezmeticit, am vazut Parisul!
Si l-am vazut gol, parfumat, inrourat cu tot felul de suspine. L-am vazut intr-o primavara rece cand Champs Elysee redevenea o oda a obiectului. Insa cantecul onorat acestui bulevard mi se pare atat de banal, aproape o insulta. E doar o parere dar o sustin.
Paris parea o carte postala, mestecata de un pictor nevrotic si parea mai mult decat atat, parea ca eram eu si toti ceilalti, urcati unul peste altul, intr-o lupta neinteleasa catre cer. Dar ador Parisul ca oricine din lume care se simte un pic interesant. Am vazut tot si simt ca n-am vazut nimic, dar asta e sentimentul cel mai frumos, de vartej al frumusetii, nimicul care devine arta, golul care se umple, odata ce privesti cerul parizian, nevazutul ochilor care devine vazutul picioarelor, al degetelor...
Ce mai conteaza ca nu stiam unde sunt si ce fac? Conteaza ca simteam ceva.
Iar acum chiar ca nu imi mai pasa ca raman rece la poeziile de dragoste ale lui Nichita Stanescu, caci am avut o emotie mult mai mare pur si simplu privind doi copii dansand pe malul Senei.
Poze mai tarziu, cand nu e asa de tarziu in noapte :)
Caci inca nu m-am dezmeticit, am vazut Parisul!
Si l-am vazut gol, parfumat, inrourat cu tot felul de suspine. L-am vazut intr-o primavara rece cand Champs Elysee redevenea o oda a obiectului. Insa cantecul onorat acestui bulevard mi se pare atat de banal, aproape o insulta. E doar o parere dar o sustin.
Paris parea o carte postala, mestecata de un pictor nevrotic si parea mai mult decat atat, parea ca eram eu si toti ceilalti, urcati unul peste altul, intr-o lupta neinteleasa catre cer. Dar ador Parisul ca oricine din lume care se simte un pic interesant. Am vazut tot si simt ca n-am vazut nimic, dar asta e sentimentul cel mai frumos, de vartej al frumusetii, nimicul care devine arta, golul care se umple, odata ce privesti cerul parizian, nevazutul ochilor care devine vazutul picioarelor, al degetelor...
Ce mai conteaza ca nu stiam unde sunt si ce fac? Conteaza ca simteam ceva.
Iar acum chiar ca nu imi mai pasa ca raman rece la poeziile de dragoste ale lui Nichita Stanescu, caci am avut o emotie mult mai mare pur si simplu privind doi copii dansand pe malul Senei.
Poze mai tarziu, cand nu e asa de tarziu in noapte :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
